* CELE DOUĂ CUVINTE!*

                       * CELE DOUĂ CUVINTE!*

Cineva mi-a spus odată că vârsta pe care o trăiesc eu acu –18-19-20 de ani –  este vârsta celor mai mari dezamăgiri. De atunci, în rarele momente de sinceritate cu mine însumi, dezvolt un fel de frică pentru tot ce gândesc. Mă tem că orice nu aş spune sau gândi este atât de efemer şi iluzoriu încât nici nu merită să fie spus sau gândit. Chiar şi acum, scriind,am această senzaţie.

E o prostie mare ceea ce încerc să fac acum. Dar, trebuie să mă credeţi, asta oricum merită atenţia dvs. Să scriu despre mama? Sincer? Să scriu sincer despre mama? Să scriu despre mama ca despre părintele meu? Să scriu despre mama ca despre sânul care m-a alăptat? Să scriu despre mama ca despre îngerul meu protector?

Mă consolează gândul că orice n-aş scrie, peste un timp oarecare, eu oricum voi râde la tot ce-am afirmat anterior. Ca şi la nouă ani, pe când eram un puşti, îmi voi spune: vai ce prost am fost vara trecută!


(Neştiind că vara viitoare îmi voi spune acelaşi lucru.)
 **********************************************************************************

Mama are treabă mai mereu. Atunci când nu are treabă, o vezi odihnindu-se. Când o vezi odihnindu-se, realizezi că urgent ai nevoie de ea. Porc fiind, nesimţit pînă la măduvă, o trezeşti şi nici nu simţi cât de mult şi-ar fi dorit ea să mai doarmă puţin. Îţi ceri scuze (!) şi mergi mai departe. Pentru că şi tu ai treabă. Eşti băiat mare. Ai crescut. Nu mai ai nevoie de cineva care să-ţi lege șireturile sau să te adoarmă sau să te sărute pe frunte sau să te cuprindă sau să te dezmiardă. Gata, plec. Hai pa. Noroc, nu mă aştepta diseară, vin târziu. Salut, ce faci, mă ajuţi cu ceva bani? Mamă, nu mă învăţa cum să-mi trăiesc eu viaţa! Lasă-mă în pace şi nu interveni! Trosc un pumn sau două în peretele casei .

Nu îi voi uita şi nici ierta vreodată grija pentru mine – asta a ruinat-o definitiv. Sacrificiul ei era un nimb la care nu renunţa nici pentru o clipă. Nici până astăzi nu am mai întâlnit om pentru care jertfirea să fie o obişnuinţă, un reflex necondiţionat.

Eu am ochii umezi de fiecare dată când mă gândesc la faptul că e prea târziu să-i spun te iubesc. Întotdeauna este prea târziu să-i spui unei mame că o iubeşti. Întotdeauna va fi mult prea puţin „te iubesc”-ul tău în comparaţie cu sacrificiul ei etern, nestrămutat, capabil să le îndure pe toate. Mama este axa, dreaptă şi fară de sfârşit, ca o asimptotă, iar tu – o curbă, care POATE, CÂNDVA, undeva acolo, în geometria unui Nuştiucare Fantast*, se va intersecta cu ea.

Tot ce a fost făptură feminină în viaţa mea e mama, zdrobită în mii şi mii de cioburi, întinsă pe tot globul. Iar tot ce a reuşit să fie iubire în viaţa mea e mama, pe care eu totuşi m-am apucat să o cârpesc-lipesc, ciob după ciob, reîntregind-o.

Sânii celeilalte vor fi sărutaţi pentru că mama m-a învăţat să o fac. Buzele celeilalte vor fi supte pentru că mama m-a învăţat să o fac. Printrepicioarele* celeilalte vor fi iubite pentru că mama m-a învăţat să o fac. Mâinile celeilalte vor fi privite îndelung, îndreptate spre soare, ca-ntr-un moment dat să nu mai înţeleg ce e om şi ce e soare, pentru că mama m-a învăţat.

Eu petrec foarte puţin timp cu mama şi simt, că dacă nu se umblă la acest fenoment, el poate dura, iar eu mă pot trezi într-o „bună” zi singur şi înstrăinat. Doamne, tu, voce, inexistenţă sau gând din capul meu pătrat, ascultă-mă şi păzeşte-o de toate relele, dându-i putere să dureze cât dreptele paralele de mult.Sanătate și cît mai multă răbdare!!!

P.S....Te iubesc!!!


P.S.S...Te iubesc cît 2!!!

P.S.S.S...Te iubesc cît 3!!!)